China e Japonia. Şi e şi Coreea de Sud.

Am vrut să scriu aceste rânduri atunci când am citit editorialul
lui Mircea Meşter cu titlul China nu e Japonia. Un lucru evident la
prima vedere. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte industria auto,
eu cred că mai degrabă, China se aseamănă mai mult cu
Japonia, decât se deosebeşte.

Istoria auto în Japonia exista la la începutul secolului la
nivelul de „Există un om în Japonia pe care-l cheamă Toyoda”.
Producţia efectivă de maşini a început abia un pic înaintea
celui de al doilea război mondial, timid aş putea spune,
pentru ca Honda sau Mitsubishi de exemplu să înceapă să producă
maşini mult mai târziu.

Că şi japonezii au copiat la greu încă de la început asta e clar
pentru toată lumea, iar doveziile ajung chiar şi până aproape în
timpurile moderne, cu primele modele Lexus. Foarte puţină lume ştie
de exemplu, că Toyoda avea un mare respect pentru Ford, iar
sistemul JIT a apărut după ce Toyoda a vizitat uzinele
Ford. Încântat de sistemul de producţia în masă, japonezul
s-a întors în ţara natală pentru a-l implementa, însă a întâmpinat
o serie de probleme. În primul rând, Japonia era o ţară mică,
secătuită după război, şi fără resurse importante.

Astfel că nu-şi permitea să ţină stocuri întregi de piese care
să zacă prin fabrici. Nevoia i-a făcut pe japonezi să reducă
stocurile, să inventeze noi moduri de producţie, folosindu-se în
mare parte şi de cultura pe care o posedau. Mai degrabă,
acesta este meritul principal al japonezilor, faptul că au
schimbat modul în care se produc maşinile. Şi odată ce
ştii acest lucru, atunci nu ar trebui să te mire când vizitezi
chiar şi fabrica Dacia, că găseşti termeni precum kaizen, muri sau
kanban.

Adevăratul boom al maşinilor japoneze a fost însă dat de criza
petrolieră, din anii 70, când pur şi simplu, gama lor de produse
economice s-a potrivit perfect pe noile nevoi ale clienţilor.
Aveau produse ieftine (erau nevoiţi să le facă
ieftine cât mai mult, pentru că aveau resurse limitate), cam ca
maşinile chinezeşti de pe acum, şi erau la fel percepute atunci. Cu
un singur lucru se diferenţiau de chinezăriile de acum. Erau mai
fiabile. Practic japonezii au exploatat principalele oportunităţi
de pe piaţă. Se căutau maşini ieftine, fiabile şi cel mai
important, care să aibă un consum mic.

Cu timpul însă, au evoluat. Au venit cu maşini mai
scumpe, mai bune calitativ, au lansat şi modele sportive, şi au
devenit uşor uşor constructori consacraţi.

Apoi, nu trebuie uitat nici exemplul coreenilor. Acum 20 de ani
erau nişte glume de maşini. Nici fiabile nu prea erau. Au urmat
exemplul mărcilor japoneze. Au copiat şi ei la început. Cine nu îşi
aminteşte de Daewoo Racer? Cu timpul însă au evoluat. Unde au
ajuns? Foarte departe. Cel mai important este faptul că s-a scurtat
timpul de atingere a succesului. Toyota a avut nevoie de aproape 40
de ani. Hyundai doar de 30. Toate se mişcă mult mai rapid.

Acum, multe dintre companiile din China par să respecte
aceeaşi reţetă de succes. Copiază, se dezvoltă, ajung un
nume. Diferenţa este că acum totul se desfăşoară mult mai repede,
iar chinezii au acum posibilitatea, ceea ce japonezii nu au
putut face deloc, iar coreenii s-au limitat doar la simple modele,
să cumpere direct producători auto consacraţi. Asta e mare
lucru.

Însă asemănările între industria auto din China, Coreea
de Sud şi Japonia sunt mari. Toate au început cu
modele ieftine, modeste din punct de vedere tehnic.
De fiecare dată nu li se dădeau mari şanse. Mulţi
experţi ai vremurilor respective se grăbeau să le desfiinţeze cu
numeroase argumente, care poate păreau corecte la aceea vreme.
Toate au început iniţial să copieze. Este normal, e mult uşor şi
mai mult profitabil decât să investeşti. Nu e nicio ruşine
însă.

Devotamentul, disciplina, le regăsim în toate cele trei cazuri.
Iar în final, toate au ajuns să evolueze foarte mult. Japonezii nu
aveau o piaţă internă care să susţină o industrie auto puternică.
De aceea s-au orientat spre piaţa americană. Coreeni la fel.
Chinezii însă au un mare avantaj: o piaţă internă foarte mare şi
capabilă chiar de una singură să susţină o industrie auto.

Este clar pentru oriciune că cea mai mare piaţa auto din lume va
deveni în foarte scurt timp China. Cine nu este acolo, deja a
pierdut startul. Cine este deja acolo, şi de mai mult timp chiar,
are un avans la start.

Chinezii se află momentan exact la finalul epocii
maşinilor ieftine şi proaste. În curând vor veni cu prima
generaţie de maşini capabile să pună la încercare modelele
constructorilor consacraţi. Au copiat, au exersat, acum vor pune în
practică tot ce au acumulat în timp. Şi vor începe să
inoveze. Iar chinezii sunt mulţi. Au de unde inova.

Cât de departe vor ajunge? Cum îi vom putea
aprecia? Din punct de vedere al tehnologiei, putem spune
că Ferrari este un constructor mai mare decât Renault sau Ford, nu?
Este evident că prea curând, chinezii nu vor putea deveni un
„Ferrari ” asiatic. Însă cu siguranţă pentru Renault şi Ford în
foarte scurt timp, chinezii vor reprezenta o ameninţare.

Pentru mine e un deja-vu.